Totalul afișărilor de pagină

vineri, 4 mai 2012

Moartea poeziei

Nu mai pot sa imi simt pielea ,
Nu mai am piele , 
In tot corpul meu s-a instalat durerea ,
Si vad doar jumatatea goala din sticla fericirii mele ...
Ce prost am fost ,
Mi-am consumat zilele in nopti uitate ,
In certuri si scandaluri fara rost ,
In iubiri si prietenii de mult timp destramate .
Cer cerului indurare ,
Ca fiecare om ce se avanta rapid spre moarte ,
Ma simt atat de ipocrit sa cer iertare ,
Unei specii de-animal ce mi-a fost mereu departe ...
Si ce animal am fost ,
Unul frumos si gratios ,
Cu o cununa de stele prinsa in parul meu gros ,
Dar am fost un prost , am visat nu mai am nimic din tot ce-am fost .
Imi amintesc de vocea mea ,
De scrisul meu , de imbratisarea ta ,
Acum n-am sa mai fiu ,
Desii sunt inca unul viu ,
N-am sa mai viu ,
E prea tarziu .


Inchid ochii si ultimul strop de lichid il reabsorb ,
Si plang tacut , sunt doar un poet , un leu batran ,
Un muritor pagan , un simplu visator si singur ma ingan ...
Moartea ma trage de maneca , 
Si patul meu isi trage sufletul ,
Lacrima pe obraji incet aluneca ,
Si parca pe fata mea inerta , inca se mai citeste zambetul .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu